Gindurile profesorilor
Valentina Baraniuc: Aproape două decenii petrecuţi în sălile Colegiului de Ecologie. Colegiul înseamnă amintiri, emoţii, bucurii, lacrimi. Prin intermediul unor cuvinte înşirate cu rost, totuşi nu pot exprima îndeajuns respectul, mulţumirile, admiraţia, simpatia faţă de elevii mei şi colectivul de dascăli. Aici am învăţat să critic, să recunosc, să ascult, să iubesc oamenii, să dăruiesc. Rar întâlneşti în viaţă oameni de care te legi dincolo de cuvinte, oameni care văd în tine mai mult decât vezi tu şi care iau decizia de a munci alături de tine până când şi tu vei ajunge să descoperi acea parte din tine de care încă nu eşti conştient. Sunt oameni care parcă sunt facuţi pentru sufletul tău – dascălii – colegii mei. Sunt mulţi profesori care predau cu suflet şi mulţi sunt aceia pentru care se poate folosi sintagma „bunătate omenească”. Vă marturisesc, eu am întâlnit la Colegiul de Ecologie asemenea dascăli! Aici am întâlnit profesori care îşi pun sufletul pe tavă cu fiecare lecţie, profesori care văd în elevi talente , profesori care ajută elevii nu numai să descopere talentul, ci îi ambiţionează să dea tot ce e mai bun pentru a-l scoate în evidenţă. Ca să-i clădeşti elevului încredere trebuie să o acorzi.
Ala Banari: Dacă valul amintirilor, dar şi prezentul m-au făcut să scriu despre realizările mele, am făcut-o cu convingerea că ele sunt implicit realizările colegiului, ale elevilor pe care i-am îndrumat, ale părinţilor lor, ale colegilor cu care am colaborat de-a lungul timpului şi care au ştiut să preţuiască munca mea. Îmi doresc ca şcoala noastră să rămână o emblemă a învăţământului national. La mulţi ani şcolii mele, la mulţi ani şcolii noastre!
Alexandru Gălușcă: Astăzi, deşi Colegiul împlineşte venerabila vârstă de 50 de ani, pot să spun că nu a îmbătrânit, ci, din contră, el este şi va rămâne mereu tânăr. Sufletul unei şcoli stă în dascălii care îşi iubesc meseria şi în elevii întotdeauna deschişi şi curioşi care învaţă, dar şi primesc acolo lecţii de viaţă. Iar Colegiul de Ecologie are un suflet mare şi o inimă vie, pe măsura celor pe care îi formează (şi sper că-i va mai forma mulţi ani de acum înainte, cu profesionalism şi cu multă iubire) şi pe măsura profesorilor dăruiţi cu har.
Taisia Petov: Am încheiat de câţiva ani cariera didactică şi tot mai am nostalgia orelor petrecute alături de elevii mei. O viaţă dăruită şcolii mi-a adus nenumărate satisfacţii şi împliniri: dincolo de conştiinţa datoriei bine făcute, mulţumirile părinţilor, privirile încrezătoare ale elevilor îndreptate către mine, salutul pe stradă al unui tânăr sau al unei tinere care, cu ani în urmă, stătea în banca întâi sau a doua… Despre meseria nobilă de învăţător sunt nenumărate mărturii, dar numai cine le trăieşte cu adevărat poate exprima în cuvinte ceea ce înseamnă să deschizi cartea cunoaşterii, să veghezi paşii unui copil ce pătrunde în lumea fascinantă a cărții. Aşa cum nu poţi costrui o casă fără o temelie solidă, tot aşa nu poţi forma cultura unui tânăr fără baza consolidată de munca unui profesor. Dar ceea ce este definitoriu pentru profesia noastră este învăţătura sufletească pe care le-o dăruim copiilor pentru a le lumina calea devenirii lor în viaţă.
Aliona Tudorachi: Azi sunt momente emoţionante pentru toţi cei care se simt legaţi de acest lăcaş de cultură, de spiritul ce domneşte în el. Toţi ne-am format, ne-am modelat caracterul într-o instituţie ca aceasta. Puţini însă au avut şansa mea, aceea de a fi elevă şi apoi profesoară a aceleeaşi şcoli. Aşa cum e firesc, unii revin periodic – la 10, 20 de ani după absolvire – deapănă amintiri, se mândresc cu realizările. Eu am prins rădăcini. Aici am crescut, am înflorit frumos, mângâiată de privirea caldă a dascălilor. Aici mi-a fost sădită în suflet dragostea pentru muncă, pentru frumos, pentru dorinţa de căutare a noului şi… pentru lucrurile exacte. Apoi, m-am străduit la rândul meu să transfer bunătatea, înţelegerea, experienţa mea către tineri, le-am îndrumat paşii şi apoi le-am urmărit zborul.